vineri, 25 noiembrie 2016

Viața ne frânge aripile

Sursă imagine: www.deviantart.com

Există momente în viață în care simți cum te cuprinde oboseala, simți cum se adună toate iar picioarele îți amorțesc și nu mai poți merge. Sunt acele momente în care nu contează în ce direcție privești sau în ce fel vezi lucrurile, pentru că orice ai face ești conștient de faptul că nu există un mai bine, că nu există acea fericire supremă la care ai tot sperat.

Venim pe această lume plini de speranță, poate înconjurați de zâmbete și de prezența celor dragi (asta într-un caz fericit, desigur) și copii fiind vedem viața ca pe o paletă de culori, una mai frumoasă decât alta.
Suntem hazlii, naivi și fericiți. Ni se pare că tot ce este în jur merită explorat și are o frumusețe aparte dar cu timpul viața ne frânge aripile. 

Pe drumul nostru ceva se întâmplă. O briza ușoară începe încet să ne mănânce câte un pic din speranță și din naivitate.
Nu știam cândva ce se întâmplă cu oamenii mari, de ce devin atât de reci, de ce uită să fie copii, de ce nu iubesc, dar acum știu.

Rănile sunt prea multe și prea adânci. Sufletul doare prea tare iar noi ne băgăm într-o carapace doar a noastră. Ne protejăm așa cum știm mai bine, rănindu-i pe alții.

Suntem ca aricii. Ne strângem, ne facem ghem și ne blocăm acolo iar ca nouă să ne fie bine este nevoie ca altcineva să primească țepii noștri.

Dansăm în același Univers, străbatem aceleași drumuri zi de zi și suntem făcuți după același Chip dar ne rănim mai mult ca niciodată. 

Naivitatea, bucuria și dragostea pe care le aveam cândva se risipesc iar în locul lor se instalează durerea, neajunsurile, lupta pentru supraviețuire și multe frustrări.

Există momente în viața în care toate acestea se adună și nu mai ai chef nici de oameni și nici de altceva...poate ați zis vreodată că v-ați săturat de acest Pământ, sau poate nu, dar adevărul este că de multe ori privim și ni se pare că trăim în gol.

Pământ, câte durere aduni în tine, până când?
Până când?

6 comentarii:

  1. Societatea a gasit un nume acestui proces, se cheama "maturizare", iar daca esti copil si la maturitate se cheama ca esti...imatur si iresponsabil. Si uite-asa ne simtim vinovati cand indraznim sa fim copii uneori.

    RăspundețiȘtergere
  2. Pierderea identitatii omului,facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, necesita o metamorfoza a perceptiei vechi,o înnoire a gândirii rationale de adult,combinata cu inocenta infantila !

    RăspundețiȘtergere
  3. Mai bine de atat nu as fi putut descrie nici eu cum ma simt. Ai o foarte mare dreptate si e trist.. foarte trist.
    Ca de obicei trebuie sa trecem peste, sa nu bagam in seama si sa ne continuam drumul auster sperand in continuare ca o sa fie mai bine.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. PS: Te invit la un concurs pe blogul meu ♥
      http://heartofthewords.blogspot.ro/2016/11/concurs.html

      Ștergere

Lasă gândurile tale aici...

Share button