miercuri, 13 august 2014

M-am căutat și nu m-am găsit

  Sursă imagine: expressionesthe.blogspot.com

Mult timp nu am putut să înțeleg de ce mă schimb, de ce m-am schimbat.
Schimbarea a fost făcută în decurs de ani, întotdeauna am adunat bucățele din fiecare amintire, din fiecare om care a fost lângă mine și din fiecare om care m-a părăsit.
Întotdeauna mi-am hrănit inima cu speranță dar și cu dezamăgire, cu nesiguranță dar și cu încredere. Am cules informații prin toate modurile în care am putut să o fac și m-am trezit într-o zi, m-am căutat și nu m-am mai găsit. Nu eram acolo, nu eram eu.
Nu am înțeles cum, de ce, ce se întâmplase. Am crezut că ceva e greșit, că ceva e defect la mine. Cum se poate ca dintr-o dată să devii altcineva?
Cum se poate să devii de gheață, cum se poate să nu mai simți când picură cu stropi reci?


Mult timp nu am putut să accept că m-am schimbat, că deși văd același chip, aceeași privire când mă uit  în oglindă, totuși acolo nu mai sunt eu.
Schimbarea a fost făcută în decurs de ani dar am simțit-o abia când a fost prea mare, prea radicală.
Cea mai grea parte a fost regăsirea. De fapt nu m-am regăsit, nu mă voi regăsi vreodată pentru că nu se poate, pentru că acea parte nu mai există, dar a fost greu să tot caut sperând că mă voi culege dintre ruine, că voi fi pe undeva prin urmă, poate prin vreo poză rătăcită în buzunar. 
De fapt, nu, cel mai greu a fost momentul în care am relizat că ceea ce am fost va rămâne acolo, în urmă, pe veci.
Mult timp nu am putut să mă înțeleg, să mă accept, pentru că nu mai eram aceeași eu pe care o știam. Nu mai eram așa timidă, nu mai eram așa sentimentală, nu mai eram așa naivă, nu mai eram așa caldă, nu mai eram deloc eu.


Azi m-am căutat încă o dată și am înțeles că timpul m-a schimbat. Am înțeles că nu am făcut nimic greșit, că poate am lăsat oameni nepotriviți să intre în viața mea, că poate am dat explicații atunci când ar fi trebuit să le țin pentru mine, că poate am iubit prea mult și prea puțin, că poate am avut așteptări prea mari.
Am înțeles că eu nu mă căutam pe mine și nici nu mă pierdusem. Eu mă căutam pe mine visătoarea, pe mine copilul, eu mă căutam într-o lume în care nu mai eram, pentru că eu devenisem o femeie și mă căutam într-o lume de fetițe cu jucării.
Mi-a fost greu să accept că m-am maturizat, că nu mai sunt acceași persoană care a început să scrie aici acum patru ani în urmă, că atunci când spui 20, nu te aștepți să și fie.


M-am pierdut...nu mă voi mai regăsi acolo, pentru că nu mai sunt un copil, nu mai sunt un adolescent, nu mai sunt...sunt...doar o altă eu, sunt la începutul unei noi etape. Acea etapă în care îmi construiesc propria viață.

8 comentarii:

  1. Ne schimbam mereu, suntem mereu in schimbare, viata isi lasa amprenta asupra noastra, inevitabil.O seara buna!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Asa e, cateodata e chiar prea multa schimbare.

      Ștergere
  2. Ce minunat e acest articol,Lavinia!

    RăspundețiȘtergere
  3. Fetita aceea e undeva intr-un colt al sufletului tau. Ai inghesuit-o undeva, tot adunand trairi si experiente. Acea fetita te va ajuta sa renasti cand vei spune 25 sau 30 si totate celelalte te vor fi impovarat, apasindu-te. Ea e acolo si vegheaza, tu continua sa mergi mai departe...

    RăspundețiȘtergere
  4. Frumos articol!
    Ne schimbam, dar de cele mai multe ori speram ca in bine ;).
    Te tuc!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, asa e, sper ca si schimbarea mea e in bine.

      Ștergere

Lasă gândurile tale aici...

Share button