Numele ei era Cristina


Pe vremea când locuiam în orașul meu natal, am cunoscut o fată. Numele ei era Cristina. Era mai mare decât mine și locuia cu noi, în gazdă. Nu știu dacă a realizat vreodată cât de mult a însemnat pentru mine, dar ea este unul dintre oamenii care m-au ajutat să cresc.

Eram încă o copilă când am întâlnit-o pentru prima oară, aveam vreo 12 ani și eram pusă pe șotii. Deși multe amintiri din acea perioadă îmi sunt șterse, chipul ei nu am să îl pot uita niciodată. Avea un zâmbet dulce pe față și o privire blândă era presărată în niște ochi frumoși. Un glas cald și un suflet bun.

Cristina mi-a pictat viața. A fost ca și o soră mai mare pentru mine. Dormeam împreună, împărțeam mâncarea, râdeam și uneori chiar plângeam pe umărul ei. Părea să știe mai multe decât spune și îmbrățișarea ei era ca un cer plin de stele, ceva din care nu m-aș mai fi desprins niciodată. 

Odată mi-a zis, că oamenii îmi vor spune multe, dar că eu nu trebuie să iau în considerare decât ceea ce îmi este de folos. Că nu trebuie să pun la suflet vorbele care rănesc și oamenii răutăcioși care râd pe seama mea. 

Când ne-am mutat, am pierdut-o pe Cristina. Am mai vorbit apoi de câteva ori, dar cumva, uneori, distanța rupe legăturile. Nu mai știu nimic de ea. 

Mi-au rămas în schimb aceste versuri, pe care atunci nu le-am înțeles, dar azi le păstrez în sufletul meu. Oriunde ai fi, îți mulțumesc, Cristina! Dumnezeu să îți răsplătească!

”Ai să te tulburi și vei încerca să îți găsești liniștea; ai să te mânii dar ai să vrei să ierți; te vei supăra dar ai să vrei să zâmbești...
Și ai să reușești dacă ai să vrei să te smerești. Să îți aduci aminte că nu ești cu nimic mai presus decât aproapele tău și că deasupra noastră există un singur Dumnezeu. 

Fii cu luare aminte și cu credință și prin toate ai să treci simțind mângâierea, grija și iubirea Celui de sus. Nu uita! Ce nu găsești la oamenii din ziua de azi sigur ai să găsești la Dumnezeu!

Îndrăznește să ceri, să bați, să cauți și ți se va deschide, vei afla și vei cunoaște. Gândește-te că ai un scop în lumea asta. Află-l și dobândește-l! Când ai să îți dai seama de tot ce ți-am scris aici, fie ai să te bucuri, fie o să te întristezi, dar cu siguranță îți vei aduce aminte de mine.”

Sursă imagine: Pinterest

Lecțiile prin care ne poartă sunt diferite


Mi-a luat destul de mult timp să învăț că nu primim toți aceleași lecții de la viață și nu toți avem același drum.
Treceam pe lângă oameni și îmi spuneam că ei nu văd lucrurile ca mine. Era adevărat. Pentru că suntem diferiți, gândim diferit, avem experiențe de viață diferite și mergem pe drumuri diferite. Chiar dacă avem același Dumnezeu, chiar dacă suntem prieteni.

Nu puteam să înțeleg cum Dumnezeu îmi poate vorbi mie în legătură cu ceva, cum mă poate învăța anumite lucruri dar fără să-i implice și pe oamenii din jurul meu. Îl întrebam pe Dumnezeu: ”Ei de ce nu știu? Nu i-ai învățat?” Și nu înțelegeam de ce răspunsul Lui era nu.

Nu suntem la fel, suntem unici. Am fost creați diferiți. Suntem frați, suntem surori, pentru că îl avem pe Dumnezeu ca Tată, dar darul pe care El l-a pus în fiecare din noi este diferit. Lecțiile prin care ne poartă, șoaptele pe care ni le trimite, sunt diferite. Pentru că și experiența noastră cu El e diferită.

Îmi zicea o prietenă că ea nu știe când am eu timp să gândesc atât de mult. Eu pur și simplu treceam de la un stadiu la altul. Azi aveam o idee în minte, iar a doua zi mă întâlneam cu prietena mea și îi ziceam: ”știi, m-am gândit și am realizat că de fapt...” . Și ea se uita lung la mine:” când ai avut timp să gândești atât?”

Gândesc întruna. Când merg pe stradă vorbesc cu mine. În mintea mea sunt fel și fel de lucruri și gânduri la care reflectez. Când sunt în autobuz. La duș. Când fac curat. Când ascult muzică. Gândesc întruna. Ei bine nu și ea. Prietena mea nu se preocupă atât de mult de acest aspect. Dar ea are lecțiile ei și experiențele ei. Suntem diferite, călătorim pe drumuri diferite și avem experiențe diferite dar direcția este aceeași. Amândouă căutăm voia lui Dumnezeu.

Așa că astăzi, oricine ai fi, dacă te-ai oprit la acest articol, consideră acest mesaj pentru tine. Nu îți irosi darul, visele, talantul. Ești unic/unică! Dumnezeu are de lucru cu tine, a sădit ceva în tine, ceva ce nu este sădit în alții. Nu contează ce știi să faci sau ce nu știi, dacă te lași la dispoziția Lui El va face lucruri mari cu tine.

Și nu te mai compara cu alții, după cum ziceam, fiecare are drumul său.

Nimeni nu poate păși pe drumul tău, în locul tău, să facă ceea ce tu ești chemat să faci!

Sursă imagine: Pinterest

Despre fața ascunsă a dragostei


Întotdeauna mi-au plăcut poveștile de dragoste. Pot spune că sunt o romantică incurabilă. Am citit romane de dragoste și m-am uitat la filme. Mă uit și la societatea în care trăim astăzi, dragostea însă pare așa superficială, pentru că de fapt, îi pierdem esența. 
Dragostea pare să fie despre cât de bine ne simțim și cât de frumos e totul, despre cum nu ai ochi decât pentru ea/el și cum lumea ți se schimbă. Dragostea pare să fie despre sex, despre plăcere și pasiune, câteva lucruri împărtășite și tă-dam, avem dragoste.

Nimeni nu vorbește despre fața ascunsă a dragostei, despre ceea ce dragostea înseamnă de fapt. Ce se întâmplă atunci când ieșim de sub denumirea de ”îndrăgostiți”, ce se întâmplă atunci când timpul își pune amprenta pe voi și poate nu mai ai chef să stai toată ziua nas în nas cu ea și să o admiri sau să îi faci mofturile?

Există o față a dragostei care nu ne este prezentată în filme, în romane sau în melodii. Acea parte care e de fapt, dragostea în sine. Partea în care îngrijești de celălalt chiar și atunci când ai avea de fapt chef să petreci timp cu tine. Uneori se duc lupte. Lupte cu tine, lupte cu partenerul/partenera, pentru că nici dragostea nu e perfectă. Și dragostea poartă bătălii. Uneori trebuie să fii cizelat, trebuie să treci prin câte ceva ca să poți să fii persoana potrivită.

Nu pomenește nimeni, nimic despre faptul că uneori trebuie să renunți la lucruri pentru ca să poți cânta pe același portativ cu cel de lângă tine. Despre cum câteodată sunt nori și soarele se ascunde. Nu zice nimeni ce să faci atunci când izbucnește războiul, când sunt tunete și fulgere. Dar e ok, dragostea adevărată își găsește drumul și armonia. 

Despre fața ascunsă a dragostei nu zice nimeni nimic, pentru că dragostea superficială e mai frumoasă, sună mai pompos. Adevărul e că în dragoste investești, te dăruiești pe de-antregul iar asta înseamnă că din când în când renunți la tine și slujești.

Dragostea slujește; 
Dragostea așteaptă; 
Dragostea rabdă; 
Dragostea dăinuiește. 

Nu e despre sex, nu e despre cât de bine te simți, ci e despre cum doi oameni devin intimi, două suflete dansează împreună și se înțeleg din priviri. Doi străini, devin un întreg și au senzația că se cunosc de o viață întreagă și au fost meniți să fie uniți pentru vecie.

Dragostea nu rănește; 
Dragostea nu dă jumătăți de măsură;
 Dragostea respectă; 
Dragostea își ia angajament.

Sursă imagine: Pinterest

Oriunde ești tu, sunt și Eu

Ascultă, îți șoptește vântul. 
Ia o pauză. Așează-te la umbra unui copac și oferă-ți liniștea de care ai nevoie. Lumea e asurzitoare, zgomotul e imens, dar tu, trage o gură mare de aer și pune-te jos. Iarba e moale și cerul îți aude sunetul mut. 
Nu te speria, nu ai ce să pierzi. Astăzi, te poți ierta. Știu că ești căzut și obosit. Știu că ți s-au deschis din nou rănile iar groaza ți-a umplut sufletul, dar nimic nu e pierdut. 

Amintește-ți că ești doar un om, un suflet. Poți să cazi. E în regulă să eșuezi din când în când, să-ți fie frică, să ai lacrimi, să nu fii perfect. Câteodată te-ai rănit singur. Câteodată ți-ai văzut doar eșecurile. Dar, e timpul să te aduni și să te ierți. E timpul să vezi dincolo de cicatricile ce ți-au brăzdat chipul. Ești un om atât de frumos. 

Inima ta are așa multă iubire și sufletul tău e gata să ofere o îmbrățișare celui în nevoie. Când vezi oameni căzuți vrei să le dai din aripile tale și când luminile altora se sting tu mergi și le dai din candela ta aprinsă. 
Ai o licărire în ochi, un dor de cer în suflet și o speranță în inimă. 

Deschide ochii, suflete, Dumnezeu te strigă, e nevoie de tine în lume. 

Nu, nu ești prea naiv iar inima-ți obosită nu bate degeaba. Rănile te-au făcut frumos iar acum e timpul să te lași la umbra unui copac, în brațele calde ale Tatălui. El are să îți spună ceva: te-am auzit și te iubesc. Nu sunt deloc departe, sunt chiar aici lângă tine. Îți amintești vântul de ieri? Eram acolo. Și pasărea de dimineață. Îți amintești raza de soare și steaua din noapte? Eram acolo.

Îți amintești greierul? Îți amintești furtuna? Îți amintești?
Eram acolo. Oriunde ești tu sunt și Eu, pentru că sunt Tatăl tău. Nu te părăsesc niciodată. 

Sursă imagine: Pinterest

Câteva foi de A4 și o inimă călduroasă

Nu vei ști niciodată ce ai făcut pentru cel de lângă tine, ce fel de urmă ai lăsat, în ce mod ți-ai pus amprenta. Uneori poți lumina, poți lua o bucățică din soare și o poți pune în sufletul cuiva. Alteori poți răni o inimă plăpândă.

Astăzi am să îți povestesc despre o profesoară de religie. Acum câțiva ani în urmă, pe când eram încă la liceu, a trebuit să merg să mă întâlnesc cu  profesoara de religie. Înainte să plec, a scos niște foi A4 și mi le-a întins. Îmi cunoștea familia. Mi-a zâmbit duios și mi-a spus: uite, ceva pentru mătușa ta.
Am luat foile, am mulțumit și am plecat.
Eu sunt o fire curioasă. Mi-au plăcut din totdeauna lucrurile, orice fel de lucruri. Pe acele foi, era scris cu culori diferite. Mi-a plăcut asta. Am răsfoit foile, însă nu păreau să îmi trebuiască. Același lucru l-a gândit și mătușa, când am ajuns acasă, mi-a zis să le țin eu.

Am luat foile și le-am păstrat. Nu m-am gândit niciodată că mi-ar folosi la ceva. Câțiva ani mai târziu, pe când eram la facultate, într-o stare sufletească nu chiar bună, am dat peste acele foi iar un mesaj mi-a atras atenția.


Nu știu cât sens are acest mesaj pentru tine, dar pentru mine, atunci, a fost exact ce aveam nevoie. A fost un răspuns la o rugăciune. După ce am citit mesajul mi-am adus aminte de acea femeie, de zâmbetul și căldura cu care mi-a dăruit acele foi, și cum atunci nimeni nu a vrut să le ia. Apoi m-am gândit că ea nu va ști niciodată ce gest frumos a făcut și cât de mult a însemnat pentru mine, dar știi ceva? Dumnezeu știe.

Așa că astăzi, aș vrea să îți las acest gând. Ai grijă de ceea ce faci, nu știi niciodată în ce fel ai putea să luminezi inima cuiva.

Poză proprie, click pe ea pentru a se vedea mai mare.

Dumnezeu scrie povești de dragoste

Am citit astăzi comentariul unei persoane care zicea ceva de acest gen: ”nu înțeleg de ce oamenii zic că Dumnezeu i-a adus împreună și după un an se despart”.

Nu știu dacă există suflete pereche, dar știu că Dumnezeu scrie povești de dragoste pentru cei care doresc asta, pentru cei care îl implică în viața lor pe Dumnezeu. 

Când Dumnezeu îți scrie povestea de dragoste urmează niște pași: 

1. Dumnezeu începe cu tine. Te modelează, te prelucrează. Te trece uneori prin probe și te ajută să devii persoana potrivită. Dumnezeu investește în tine. 

2. Dumnezeu are grijă ca tu să întâlnești persoana potrivită. Cred că ai observat și tu că există unii oameni cu care poți crea o legătură ușor, sunt acei oameni care par să meargă în aceeași direcție cu tine. Și totuși, nu toți sunt ceea ce tu ai nevoie.  Dacă rămâi ancorat în El, Dumnezeu te va conduce către omul de care ai nevoie. 

3. Împletește funia în trei. Nu veți fi niciodată suficienți atâta timp cât sunteți doar voi doi. Dumnezeu trebuie să fie în centrul armoniei voastre. El, Cel care v-a unit trebuie să rămână în voi. 

Persoana iubită este ca și o floare. Dumnezeu ți-o scoate în cale, îți dă uneltele necesare și îți șoptește: ți-am dăruit-o, acum ai grijă de ea. Voi fi aici cu tine, pas cu pas. Dacă nu știi ceva, mă întrebi. Dar, de tine depinde ce faci mai departe. Dumnezeu nu este responsabil pentru tine, dacă tu nu te mai ocupi de floare, dacă nu o mai îngrijești sau dacă ți-e greu să îi torni apă. Dumnezeu nu mai răspunde pentru tine, dacă El te întreabă: ai nevoie de ajutor? Și tu spui, nu. 

Nu-l mai învinui pe Dumnezeu pentru relația ta eșuată. Și nu mai zice, pentru ce Doamne ne-ai unit și acum ne-ai despărțit, căci Dumnezeu rămâne fidel poveștii de dragoste pe care a scris-o și funiei în trei pe care a împletit-o, noi suntem cei schimbători, cei care pleacă și renunță.

Sursă imagine: Pinterest

Despre de ce ”m-am legat la cap”


După ce m-am căsătorit oamenii au început să mă compătimească. Unii oameni nu știau nimic despre mine, dar imediat ce auzeau că sunt căsătorită începeau: ești prea tânără, păcat, te-ai grăbit, crezi că va dura?
Zilele trecute am avut parte din nou de această discuție, discuția despre de ce să te legi la cap, pentru că așa i se spune. Discuția despre cum dragostea trece și despre distracție.

Nu obișnuiesc să îmi explic viața și deciziile pe care le iau, dar am să spun astăzi ceva despre cum m-am legat eu la cap și de ce-aș mai face-o din nou. 

M-am îndrăgostit. Acum șase ani în urmă. Au fost niște zile minunate, poate chiar cele mai frumoase zile din viața mea. Lumea a prins culoare iar eu am prins aripi. În acele zile mi-am găsit cel mai bun prieten, un suflet rătăcit ce semăna perfect cu al meu. Mi-am găsit omul care să mă înțeleagă și să mă iubească din toată inima așa cum sunt. 
Am căzut de multe ori, el a fost acolo să mă ridice. Nu m-a judecat. M-a îndrumat atunci când am avut nevoie. M-a  prins de mâna ori de câte ori a trebuit și m-a luat în brațe atunci când lumea mi se spărgea în bucăți. Și timpul a trecut, au trecut fluturșii dar în schimb au crescut dragostea, prietenia, respectul. 
E omul pe care mă pot baza, un dar primit de la Dumnezeu. Împreună facem tot ce putem să fim niște ajutoare potrivite unul pentru celălalt, să ne bucurăm, să ne iubim, să ne ridicăm. 
Când îmi întind capul pe pernă e lângă mine, mă privește cu blândețe și iubire, mă face să mă simt apreciată și dorită chiar și atunci când nu o merit. 
După șase ani, încă zâmbesc când îl văd, încă îmi vine să stau mereu în preajma lui și dacă nu suntem împreună e prezent în gândurile mele și mi se face dor. 

Dragostea nu dispare după 3 ani, așa după cum se aude, dragostea adevărată crește. Dragostea trece obstacole și îți dă zâmbetul pe buze. Dragostea te face bogat. 

Deci, da, sunt tânără. Dar nu aș schimba dragostea pentru distracție, pentru ieșiri pe nu știu unde sau pentru alți bărbați. De fapt, sinceră să fiu nici nu știu la ce se referă lumea când mă compătimește așa tare. Eu sunt fericită în relația mea, ei să zică ce vor. Dacă aș avea ocazia să ”mă leg la cap” din nou, aș mai face-o. 

Cât despre ”crezi că va dura?”. Nu știu cât va dura. Știu că nimic nu e 100% în lumea asta, dar știu că siguranța supremă e Dumnezeu iar relația noastră îl are la bază pe El, așa că cu ajutorul Lui va dura exact cât va trebui, adică până la moarte. Iar dacă nu, nu am să regret. Momentele frumoase nu se regretă niciodată, ele se păstrează în suflet pentru totdeauna. 

Așa că da, sunt legată la cap și fericită, v-aș invita și pe voi.;)

Sursă imagine: Pinterest

Inimile se nasc din durere


Oamenii spun că scriu cu durere și despre durere. Unii zic că sunt prea prinsă acolo iar alții tac. Dar am să îți zic astăzi ceva, ceva ce unii oameni uită. Durerea atinge inimi, pentru că inimile se nasc din durere. 

Poate nu știai, poate nu ai vrut să observi asta niciodată dar orice om duce în spate o poveste. Prea puține povești sunt fără cicatrici, fără inimi ciobite, fără suflete zdrențuite. Știi de ce? Pentru că esența omului e sufletul. Și știi de ce sufletul suferă? Pentru că iubește.

Ieri m-am uitat la Cenușăreasa. M-a întrebat cineva: dacă ar trebui să o descrii pe Cenușăreasă într-un singur cuvânt ce ai alege?
Răspunsul a fost simplu: dragoste.
Ea era ca o slujnică. În fiecare zi avea de făcut câte ceva, dar o făcea cu bucurie, cu bunătate, cu pace. Emana frumusețe. Și suferea în inima ei.

Asta nu înțelegem noi. Că de la suferință pornește totul, pentru că dragostea adevărată nu poate face rău, așa că uneori se sacrifică. La fel cum Dumnezeu și-a trimis Fiul la moarte pentru noi.

Tu vrei acum, tu vrei să ți se facă pe plac, dar te-ai gândit vreodată cu ce cost? Pentru ce preț?

Da, scriu despre durere. Pentru că fiecare om are o poveste scrisă cu durere. Pentru că durerea e atât de prezentă în viața noastră de zi cu zi încât ne macină sufletele.

Prea puține povești sunt fără cicatrici și nu suntem noi în măsură să cunoașteam poveștile fiecărui om, dar Dumnezeu poate. El ascultă poveștile cu cicatrici, El vindecă rănile și are leac pentru durere.
Dacă ești astăzi împovărat, dacă nu ai pace, dacă ai inima ciobită și sufletul zdrențuit nu ezita să îl contactezi. Nici măcar nu trebuie să îl suni, îi poți vorbi direct, oriunde, e chiar lângă tine.

Și încă ceva... tu știi ce capodobere face Dumnezeu din inimi zdrobite? 

Sursă imagine: internet

Nu sunt un trup, sunt un suflet.


Mult timp m-am privit în oglindă, îmi analizam ochii și mi se părea că văd ceva dincolo de ei. Mult timp am avut senzația că e cineva acolo înăuntru și se uită la mine. Era o senzație atât de ciudată, straniu de ciudată. La un moment dat am crezut că încep să înebunesc. Întrebam alți oameni dacă li s-a întâmplat și lor, îmi răspundeau că nu.

Mult timp nu am știut, dar acum știu. Eram eu, sufletul. Nu sunt un trup, sunt un suflet. Și deseori prin fereastra ochilor privesc lumea de afară. Deseori port masca ce poartă denumirea de chip. Nu, asta nu e fața mea. Fața mea e altfel. 

Fața mea e cea care plânge atunci când în mine se îneacă vapoare și se poartă bătălii cu cei mai viteji soldați ai mei. Chipul meu, cel de lut, acela zâmbește în acele momente. Trupul meu stă în picioare, defilează prin fața mulțimii și răspunde: sunt bine, în timp ce adevărata eu, stă undeva ghemuită și varsă lacrimi amare. 
Fața mea e cea vânătă. Cea care atunci când lasă ura să pună stăpânire peste ea se urâțește. Chipul meu de lut rămâne la fel. Ba mai mult, s-a inventat machiajul. Așa poți fi frumos oricând. Dar fața mea adevărată se urățește. 
Fața mea e radiantă. Atunci când zâmbește, când iartă, când iubește, când este îmbrățișată și când i se oferă dragoste. Chipul meu de lut, rămâne la fel. Dar nu și eu. Eu mă sparg în mii de bucățele, îmi iau aripi și zbor până la cer. Și câteodată îl văd pe Dumnezeu zâmbind la mine.

Nu sunt un chip de lut, sunt mai mult de atât. E ceva dincolo de amabalaj, dincolo de trupul acesta, sunt eu, eu cea adevărată.

Mulți oameni mi-au zis de-alungul timpului că sunt frumoasă, de prea puține ori m-am simțit așa. Ei mi-au văzut ambalajul, nu pe mine.
O singură persoană mi-a spus odată că sunt frumoasă și atunci am rămas mirată și m-am bucurat. De ce? Era oarbă. Nu putea să îmi vadă amabalajul dar mi-a văzut atunci sufletul și i s-a părut că sunt frumoasă, asta m-a bucurat.

Zilele acestea nu am fost prea ok, la un moment dat mi-am văzut figura reflectată într-o oglindă și m-am uitat dincolo de ea și m-am întrebat: ce faci suflete, oare cum arăți acum? Ești cumva negru?!

Om iubit, oprește-te. Nu îți mai analiza ambalajul. Lasă-ți trupul și chipul de lut în pace, oprește-te un pic și întreabă-te cum arăți cu adevărat în suflet. Îți place ce vezi?

Amintește-ți întotdeauna, nu ești un trup, ești un suflet.

Sursă imagine: Pinterest

Lumea a început să se schimbe


De la un timp, lumea a început să se schimbe. Totul devine cu susul în jos și mai nou, se pare că se schimbă și Dumnezeu.
Cât de departe ne putem duce? Cât ne vom înșela singuri?
Lumea se schimbă. Obiceiurile se schimbă. Oamenii se schimbă. Dumnezeu NU. 

De ce nu deschidem ochii nici măcar acum? De ce continuăm să zicem binelui rău și răului bine? De ce acceptăm gunoaiele lumii în loc să ne deschidem inima spre iubirea lui Dumnezeu și să pricepem adevărul?

Dragilor, uneori lucrurile trebuie spuse direct, așa că asta voi face și eu acum.
Dumnezeul de azi este același Dumnezeu de ieri și va fi același Dumnezeu de mâine. Nu pot să cred că am ajuns să ne scuzăm și să îl limităm și pe Dumnezeu la mințile noastre. Nu pot să cred că am ajuns să îi însușim Lui, tot ce facem noi, doar pentru ca să fim în rând cu lumea.

Dumnezeu zice clar, păcatul e păcat. Nu, nu există cale de mijloc. Nu există cum avem noi chef. Nu, Dumnezeu nu se schimbă. 

Aaa și încă ceva. Vizionasem chiar ieri un filmuleț în care se zicea că ideea unui Dumnezeu care să te trimită în rai pentru faptele bune pe care le faci și în iad pentru faptele rele este imaginația religiei iar Biblia e un ...ei bine o carte și atât. 

Nu pot să cred cât de tare am răstălmăcit totul. Unde în Biblie se zice că se oferă mântuirea pentru fapte bune? Pentru ce a mai murit Iisus atunci? 

Nu vrem să înțelegem, rămânem în minciunile noastre și în traiul nostru destrăbălat și ne scuzăm. Îl facem pe Dumnezeu după standardele noastre ca să ne putem scuza. Dar știți ceva?

Va veni ziua când orice ochi îl va vedea. Dumnezeu nu se schimbă. Mântuirea nu este oferită prin fapte ci prin har. Mântuirea este darul lui Dumnezeu prin Iisus, pentru tine! Mântuirea este dată la cruce, acolo unde Hristos ți-a purtat păcatele. Da. Faptele voastre bune nu vă mântuiesc

Dumnezeu spune păcatului pe nume. Ești păcătos. Ăsta e adevărul. Dar există și o veste bună, aceea că Dumnezeu urăște păcatul dar îl iubește pe om, tocmai de aceea îți oferă iertare, prin Golgota, nu prin fapte bune!

De asemenea se zicea că nașterea din nou, este o frază inventată de biserică, ca să controleze oamenii. Serios?  Nu dragilor, nașterea din nou înseamnă renunțarea la trecutul păcătos și începerea unei vieți noi împreună cu Iisus. Asta e nașterea din nou. 

Sursă imagine: Pinterest

Promisiuni în nuanțe de albastru


Nu va exista întotdeauna cineva lângă tine să te apere și nu mereu vor fi oameni prin preajma ta care să te înțeleagă. Nu toți îți vor înțelege viziunea și nu toți se vor bucura de fericirea ta. Unii nu vor înțelege de ce ești fericit sau ce vrei să faci cu viața ta, alții te vor critica. Unii nu vor înțelege de ce nu ești ca ei, vor zice că ai o gândire absurdă. Dar cerul, cerul îți va fi oglindă.

Ridică ochii spre cer. Poate într-o zi vei observa ceva, ceva trebuia să vezi de mult timp, doar că nu te-ai uitat cu inima. Cerul e pictat în atât de multe nuanțe de albastru, nuanțe ale speranței, nuanțe pline de promisiuni de la Dumnezeu.

Soarele se mai ascunde după nori câteodată, prietenii se fac că uită tot ce ați avut, oamenii sunt schimbători. Dar știi ceva? Dumnezeu și promisiunile Lui rămân.

Nu mai căuta aprobare de la cei din jurul tău, nu te mai aștepta să fie mereu cineva acolo. Acceptă, cele mai grele bătălii le porți în singurătate.

Vorbeam zilele trecute cu cineva și mi s-a pus o întrebare: ce greutăți mai ai și tu? Nu, nu era o întrebare prin care să răspund uite am o rană acolo sau mă doare dincolo. Era o întrebare de la care nu se aștepta răspuns. O întrebare din aceea care deja consideră că știe totul. Iar în gândul meu se auzea răspunsul:” oh, dacă ai ști...”

Dar nu știa. Nu știa nici persoana aceea și nici alții. Pentru că poate de multe ori avem prieteni care ne ascultă, sau nu. Poate te duci la cineva și îi zici uite ce problemă am, sau roagă-te pentru mine căci mi s-a întâmplat asta, dar cu adevărat doar tu știi ce simți.

Când plângi ești singur. Îți duci bătăliile singur, închis undeva între patru pereți și nu vrei ca nimeni să te vadă sau dacă vrei să te vadă cineva nu e nimeni acolo. Dar știi ceva? Ridică-ți ochii! Astăzi cerul e pictat în promisiuni, în nuanțe de albastru numai pentru tine, căci Dumnezeu știe totul.

Și dacă uneori te întrebi: dacă mai are sens ceea ce se întâmplă în tine, dacă e măcar cineva să te înțeleagă, răspunsul e da, Dumnezeu îți pătrunde sufletul și te înțelege.

Avraam, om al ascultării


Vă amintesc că am creat o rubrică nouă, intitulată ”personaje din Biblie”, mai multe detalii puteți găsi aici, la primul articol de acest fel: Daniel, om al rugăciunii

Astăzi îl vom urmări pe Avraam, oare ce vom descoperi?

Aș vrea să observăm ceva, Dumnezeu îi dă mai întâi o sarcină lui Avraam, iar apoi îi face o promisiune. 
”Domnul zisese lui Avram: ieși din țara ta, din rudenia ta, și din casa tatălui tău, și vino în țara pe care ți-o voi arăta. 
Voi face din tine un neam mare, și te voi binecuvânta; îți voi face un nume mare și vei fi o binecuvântare.” Geneza 12: 1,2 
Vi se pare o cerere ușoară? Nu știu dacă voi ați fost nevoiți să vă părăsiți țara, sau locul în care ați crescut. Eu am fost nevoită să plec din locul în care am crescut, a fost foarte greu. Știți cum am părăsit acel loc? Cu sufletul rupt. 
Și totuși Dumnezeu vine la Avraam și îi zice: ieși din țara ta.  Și Avram ar fi putut să zică: păi stai așa, Doamne, dar parcă eram prieteni ce te-a apucat? Cum să îmi zici așa ceva? Păi aici e viața mea, aici am cunoscuți, aici am...  dar din versetele următoare aflăm ce face Avraam. 
”Avram a plecat, cum îi spusese Domnul.” Geneza 12: 4

„Avram a chemat numele Domnului” Geneza 13: 4
Altfel spus, Avraam se ruga, petrecea timp cu Dumnezeu. 

Vă mai amintiți de promisiunea pe care i-a făcut-o Dumnezeu lui Avraam? Cum că va face din el un neam mare. Interesantă promisiune, dar știți care era problema? Avraam nu avea copii. 
”Doamne Dumnezeule, ce-mi vei da? Căci mor fără copii” Geneza 15:2
”Uită-te spre cer și numără stelele, dacă poți să le numeri. Și i-a zis: așa va fi sămânța ta. Avram a crezut pe Domnul.” Geneza 15: 5,6
De aici aflăm că Avraam a avut încredere în Dumnezeu chiar dacă nu vedea dovezi. 

Avraam a așteptat atât de mult nașterea unui copil și când într-un final Dumnezeu i l-a dat pe Isaac, a apărut o altă cerere. 
”Dumnezeu i-a zis: ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, pe Isaac; du-te în țara Moria, și adu-l ardere de tot, acolo, pe un munte pe care ți-l voi spune.” Geneza 22:2
Ce îi cere Dumnezeu lui Avraam? Să își sacrifice propriul fiu. Și poate tu și eu ne-am fi opus, poate l-am fi întrebat pe Dumnezeu: Te-ai țicnit la cap? E copilul meu, am așteptat atâta timp după el, l-am primit chiar de la Tine, acum mi-l iei? Ce înseamnă asta?

Dar nu și Avraam. Pentru că Avraam știa cât de mare și de bun e Dumnezeu, Avraam știa că Dumnezeu e Tatăl său și că toate stau în mâna Sa, Avraam credea că Dumnezeu știe ce face. Avraam a ascultat de Dumnezeu chiar și în această sarcină. 

Issac nu moare, Dumnezeu oprește lucrurile. Totul  fost o încercare. 

Vedeți dragii mei, uneori Dumnezeu ne pune la încercare, să vadă dacă ascultăm de El sau nu. De la Avraam ar trebui să învățăm astăzi să fim oameni care ascultă de Dumnezeu, căci El ne vrea binele și își ține promisiunile. Mi-a plăcut foarte mult un gând pe care l-am auzit acum ceva timp la biserică: dacă tu asculți de Dumnezeu și Dumnezeu ascultă de tine. 

Dă-mi voie să te întreb astăzi, ești tu un om al ascultării?

Sursă imagine: Pinterest
Related Posts Plugin for Blogger...